Nuts Until Death I // Tembelă Până La Moarte I

I decided to write this to you because I’m a huge dilemma of my own life. I have to marry the woman I love but… for some reasons (I’m gonna tell you all of them), my marriage plan seems to not work. Pretty important reasons, I say. Everything that connects me to my girlfriend is absolutely fantastic, unreal, detached from a Mr. Bean comedy. My name is Paul Dumitrescu and I’m 29. I’ve never been married, and working as an accountant for many companies, my job takes too much time. I met Rebecca 4 years ago, in the bus 336. All trivial so far. And funny. The bus was very crowded and I had to go down to the next stop. A short and frail girl was standing in front of me. I wasn’t able to see her face. So I asked her:

–          Are you getting out the next stop?

–          No! I’ll make way for you immediately. – she said

But when I was going to sit down, I heard a heartbreaking yell: Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaahhh. Her long curly hair, golden red, was clenched in the belt of my pants.

–          Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaah, is hurting meeeee, Aaaaaaaaaaaaaah- she was yelling so loudly that everyone turned their heads to us.

–          But what’s going on? – Curious women were asking around…

I touched her shoulders and whispered to her ear, like a desperate:

–          Sit down with me now, I don’t know what the hell happened…

She did. They were all looking at us, holding one’s side with laughter. She was holding her head down and her face was almost pressed to my pants fly. What a disaster! I hardly tore off her hair from my belt hook and zipper. I don’t know how it ended up there.

–          I’m sorry, but I had to pull your hair out… – I said.

–          It’s okay, I still have enough- she replied.

Then I’ve seen her face, finally. Sweet, harmonious and a bit freckled face. Two almost sad brown eyes were watching so deeply…

–          My name is Rebecca and they call me “the troublemaker.”

–          I’m Paul.

Oh yeeeees, well deserved nickname!!! That’s how we became friends. Inseparable. The second day we went to a downtown candy shop. The place where Rebecca had to prove to me why “the troublemaker” is the right nickname for her! Everything that her little hand touched will break into pieces. For example, while she was enjoying the cookie that I just bought for her, I don’t know how she dropped the spoon. Until I go and ask for a clean new one, she bent forward to pick it up, making a long arm for it and… boom! She hit her head against the plastic table, then she overturned the whole table with her head. All glasses and dishes were blown to pieces and all cookies spread on the floor. Everyone in there watching us totally flabbergasted, trying not to break out in laughter tears. I was ready to sink into the earth with shame. She was trying to apologize, like a 3 years old kid caught with the jam jar, jabbering:

– Forgive me, Paul!!! I don’t know how this happened, I`ll clean up all this mess…

– Forget about it, let’s leave this place!

– Ok!

But, when I was going to pay for the damage that my beautiful redhead caused, I lost sight of her for a second and… suddenly I hear ‘’boom!” I turned my head and my blockhead baby doll was down… on the floor, on her belly, outstretched like a pie… I thought my heart will stop right in that moment… She slipped on the sandstone… Don’t know how… She was all wet. Her white dress was now brown, looked like she pooped herself. I freaked out and I said to myself “This is the last date, she’s extremely nuts!” I paid what I had to pay and I left totally ashamed, hearing how 5 to 6 years old kids were laughing and, of course, my Rebecca’s laughter too! She got on my nerves, so walking down the street, I had to tell her:

–          Hey, doll, are you really that imbecile or are you faking it?

Then I saw tears in those big eyes. Her bottom lip began to tremble… I took pity on her, saying:

–          Hey, come here, you… numb brained!!!

Instead of answering me something, she started buzzing like a 5 years old kid “Boo hoooooo boo hoo booooooo hooooooooooo”.

I hugged her. Oh God, what a date!!! I didn’t know how to fix it, what to say… I felt sorry for being rude to her, really… I’m not a bad guy! I bought for her a Top Gun ice-cream and, magically, she cooled down. Of course, she had to spread out that ice-cream all over her cheeks, hair, chest, ears and then me, when she gave me a kiss.

It’s been a while since our first date and I truly fell in love with her. Getting to know her better, I realized she’s not that idiot and nut, as she seems to be, and she’s not stupid at all. Actually, she’s intelligent; she sings so fine, she used to write poems, she graduated Romanian Language and Literature and she was teaching Romanian language in an elementary school. Don’t ask me what else she is doing in there, I can`t imagine!

Anything she was carrying in her hands or simply touching, she dropped on the floor. Scratching her knees almost weekly, slipping up the stairs… (Oh my God, you know what she did? We were walking down the stairs to catch the subway and she fell on her belly, again, but she didn’t stop falling until the last stair. They were all laughing, the whole time we spent in the train), she broke dishes, she scalded herself with hot coffee, stuck her fingers in her eyes, bit her tongue, poured every liquid down her shirt. Yes, my woman is a real trouble maker. But the worst is when we go shopping. Every time it turns into a disaster! The second day, at work, when I was telling my friends what happened, they were all giggling. Even if she had my preparatory training before going in (like “don’t touch anything, be careful where you step and who you bump into), my little Rebecca always got me in trouble.

One day in a grocery store, I was happy that nothing happened, and my Rebecca was cool, staying close to me, for a moment, I’ve lost my attention… enough for Rebecca’s skirt to be hooked to the shelf with canned food and tomato sauce pots… Terrible!!! The whole shelf destroyed… My Rebecca the Menace!!! I have paid a fortune to cover this damage. Getting angry again, we had another serious conversation while walking down the street:

–          Hey you Rebecca, are you really irresponsible? You’re 26, what the hell, you’re not a 3 years old kid!!! I’m sick and tired of embarrassing myself in such a deep shit, everywhere I go with you!!! I can’t do this anymore, I have my limits!

“Forgive me, Paul! I’ll pay more attention next time!”- The only thing she knows how to say…

And “next time” was exactly the same. It’s been two years. Three, four… now. With memorable troubles worth to be written in a comic book, and Rebecca Dorneanu is still the main character.

Although, my feelings for her were ones of the most noble feelings. And she loved me too. I guess this clumsiness was part of her own charm. She was so sweet when we walked on the street and… oh my God, suddenly she disappeared, thanks to the only piece of iron coming out the sidewalk. I got used to it. But not my mom, she was afraid of our visits. Rebecca was trying hard to sit down and be cool on the chair, but she wasn’t holding on for too long. Anything she would have done, she was doing it wrong. Even when she was going to light her cigar, half of her hair ended burnt, eyebrows and eyelashes too! She was a calamity, but I loved her. Somehow, her troubles became indispensable to me. One day, my mom asked me:

–          Paul, where the hell did you find her? She’s gonna burn your house! Do you have plans with this girl?

–          Sure I have! We wanna get married.

–          Oh My Goodness, what are we going to do????

She was terrified. And she had reasons to be…

Another mess happened when one of the companies I worked for, threw a “5 years of activity” little party. My colleagues were impressed by my Rebecca’s beauty. They were all sticking around her. Me, in my mind, I was already imagining what my little girl will do… The party hasn’t really started yet and my Rebecca spilt four glasses on my colleagues’ shirts and pants, she stepped on Mrs. Coca’s toes, (the secretary), destroying her sandal (so she fell down on her knees!). Then she flooded the bathroom, forgetting the hot water tap turned on. To make the long story short: she destroyed everything! Yeap! The Benny Hill female version! Or Mr. Bean with long hair!

Another time, another nasty trick. She was calling me, crying:

–          Paul, come quickly to get me, boo hoooooo!

–          Shut the f… up, where are you?

–          At the Bucharest bus stop, boo hooooooooo!

–          What are you doing up there???

–          Aaaaaaaaa, haaaaa, I’ve stuck my finger in a hole and I can’t get it out … and boo hoo boo hoooooooooooooo!!!

–          What hole? What finger? Are you nuts?

–          Boo- hooooooooooooooooo , boo hoo.

It was hard to understand each other over the phone. I took a cab immediately and in about 20 minutes I was at the bus stop. Lots of people around, drivers, ticket inspectors, auto mechanics… My little Rebecca was in an empty trolley car. Two workers wearing overalls costumes were trying hard to cut the bar with a blowpipe. So here’s what happened: Rebecca took the bus to go to her parents, (they live somewhere close to the North Train Station). She didn’t make it, obviously. She played with her right hand thumb, sticking it into that little bar hole (close to the back door), over and over again, until it got stuck in. Was no way to get it out!?! Her finger got swollen and started to hurt. She was well sandwiched between the bus travelers. They had to get out of the bus and she was staying in their way. She started to scream and cry, asking the driver to do something. He stopped the bus, left the steering wheel and tried to get her finger out but… nothing! Even a gipsy offered to help her:

–          Hey miss, let me get it out for you!

 

So he started to lick it, saying that this way will slip out easily. He didn’t make it either. This way, Rebecca got to the bus stop, being screwed in that place like an idiot. And she really needed to pee! When I got there, her palm turned blue. Was not funny! Because of the blowpipe, the bar was getting really hot and Rebecca was heartbreaking howling. After a while, they finally made it to cut the bar and extricate her finger, which was blue, swollen but safe. Uh oh! At the end, she thanked the savers. Upset `cause they had to stay over the schedule, these ones replied:

 

–          You’d better have stuck it in your butt, madam! It definitely wouldn’t have caused such a big fuss. You should pay for all this work…

I know, you don’t wanna believe me. Neither do I. Was too hard to believe what happened.

I left furious and so pissed off. I wanted to whack her but seeing her so helpless, sucking her swollen finger, I forgave her this time too.

Last year we had a huge misfortune… my mom died. She had a stroke (cerebral vascular accident) and, in a week, she passed away. Oh God, even in situations like these, Rebecca was getting on my nerves.

Let me tell you: first of all, I asked her to take care of the coliva (which is a Romanian specialty dish used to celebrate the dead; a sweet pudding made of boiled wheat, always decorated as a cake but only with the cross sign) and to decorate it. Guess what this “nut” did? Instead of drawing a cross on it, with all the little candies, she drew three flowers (very nice ones, indeed!), cats and two magpies, saying that my mom loved the animals.

–          You’re gonna bury me too, you wretch! – I told her, trying to fix her artistic work.

We got inside the mortuary chapel, I kept my eyes on my “nut”, afraid not to break anything! My dad was crying next to my mom’s coffin. Suddenly I saw her going closer to the coffin, putting her hands on its edges. “It’s okay”- she told me with her eyes. I let her a moment… starting to think about my poor mom. In about 12 seconds, only, it smelt like burnt. Jesus Christ! Rebecca’s coat sleeves fur caught on fire (it was winter time). She went too close to the candles. Man, that’s an idiot woman! I damped this down with wine, otherwise… I would have buried her too, next to my mother.

It’s been a while since then and she seemed cooler after a while. But soon, she was going to cause other trouble. One day, we were going to our future godparents. They were staying somewhere close to the United Square, in the center, so we took the bus. It was crowded, hot and dusty inside.

Me with my Rebecca,- so quiet and cool this time, dressed to kill – were sitting on the back seats, the ones that are usually higher placed than the rest. Everything good, until the driver slammed the brakes. My baby, who wasn’t holding on to any bar, flew over passengers heads, seated in front of us. She cracks her cute head against the ticket stamping machine bar, then she slips down between the two dumbfounded passengers. They didn’t understand what happened. Rebecca’s skirt was lifted up, she got stuck with her head in a head basket. Her legs swinging up weirdly. My Romanians around were laughing out loud. They had a great show for free. I was trying to get her up, but she was moving her hands and screaming because her necklace got caught in … don’t know what! The seated passengers were obviously bothered.

When we got off the bus, Rebecca had her lip cut, bloody elbows and the forehead was scratched. That’s how we went to our future godparents` house, which made a weary face seeing her. Otherwise, Rebecca looked extraordinary well (when her knees were not skinned or her head was not cracked)!

We decided to get married the following year, in October. Honestly, I’m afraid of new troubles. But because, you mostly can’t get away from what you’re afraid, I wouldn’t expect anything less. Like burning her wedding dress, losing her wedding ring, breaking candles, crushing something, falling down the aisle in the church or, (God forbid!!!!), needing to pee (she’s a master of this!), exactly then the priest will begin the ceremony… I beg her every single day to be careful where she puts her foot (it’s not a long time until the wedding, and … a forehead or lip wound would look really bad, because I don`t want our guests to think that I hit her!). I prepare her, I ask her to practice the walk, and I’ve counted how many steps are from the church entrance to the altar… But now, I wonder… I have lots of doubts. What am I gonna do if the wedding doesn’t go well?

proasta-2-600x300
Image retrieved from: http://edituramateescu.ro/2011/12/tembela-pana-la-moarte/
Tembelă până la moarte I

M-am hotărât să vă scriu pentru că mă aflu într-o mare dilemă a vieţii mele. Trebuie să mă căsătoresc cu femeia pe care o iubesc dar…anumite motive, pe care am să vi le expun şi dvs., mă cam împiedică să-mi duc planul la îndeplinire. Motive destul de importante, zic eu. Tot ce mă leagă de iubita mea este absolut fantastic, ireal, decupat parcă dintr-o comedie cu Mister Bean. Eu mă numesc Paul Dumitrescu şi am 29 de ani. N-am fost niciodată căsătorit, pentru că munca îmi răpeşte prea mult timp, fiind contabil la mai multe firme. Am cunoscut-o pe Rebeca în urmă cu patru ani, în autobuzul 336. Până aici e banal. Întâlnirea noastră a debutat comic. Era aglomeraţie mare şi trebuia să cobor la Lujerului. O fată micuţă de înălţime şi firavă stătea în faţa mea. Nu îi vedeam faţa. O întreb:

-Coborâţi la prima?

-Nu! Vă fac loc imediat, zice ea.

Dar când să cobor, aud un urlet sfâşâietor: Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!! Părul ei lung şi creţ, roşcat-auriu, se prinsese de cureaua pantalonilor mei.

-Aaaaaa!, Mă doare, aaaaaaau!, ţipa fetişcana înfiorător, și toată lumea a întors capul.

-Dar ce se petrece?, întrebau curioase cucoanele din jur.

Disperat, am luat-o de după umeri şi i-am şoptit la ureche:

-Coboară şi tu cu mine, că nu ştiu ce dracu’ s-a întâmplat!

Fata a coborât. Toţi se uitau la noi şi râdeau ţinându-se cu mâinile de burtă. Ca să nu o doară, roşcata ţinea capul în jos şi faţa ei era aproape lipită de …prohabul meu. Era dezastru! Cu greu i-am desprins firele de păr de catarama curelei și de fermoar, care nu știu cum se prinseseră! I le-am rupt, pur și simplu!

-Îmi pare rău, dar a trebuit să ţi le smulg!, i-am zis.

-Nu-i nimic, mai am destul, îmi răspunde ea.

Atunci am reuşit să-i văd figura. Era foarte dulce, armonioasă, puţin pistruiată. Nişte ochi căprui, trişti aproape, mă priveau adânc:

-Mă cheamă Rebeca şi mi se spune: femeia buclucaşă.

-Eu sunt Paul.

Daaa! Fata îşi merita cu prisosinţă porecla! Aşa ne-am împrietenit. Nu ne-am mai despărţit. A doua zi ne-am întâlnit din nou la o cofetărie din centru. Acolo, Rebeca mea avea să dovedească faptul că nu degeaba i se spunea femeia buclucaşă. Pe tot ce punea mânuţa fărâma, spărgea, scăpa pe jos. De pildă, în timp ce înfuleca pofticioasă Amandina pe care tocmai i-o cumpărasem, nu ştiu cum naiba îi scapă linguriţa pe jos. Până să mă duc eu să iau alta curată, ea se apleacă să o ridice pe a ei. Dar…nu ajunge şi întinde mâna. Când… bum! Dă un cap în masă, care era din plastic uşor, o ridică şi, într-un final, o răstoarnă cu cracii în sus! Paharele şi farfuriile s-au făcut ţăndări, iar prăjturile erau pe jos împrăştiate. Toată lumea din cofetărie ne privea buimacă abţinându-se să nu izbucnească în râs. Mie îmi venea să intru în pământ de ruşine, nu alta! Ea, vinovată ca un copil de trei ani prins la borcanul cu dulceaţă, încerca să-şi ceară scuze, bâlbâindu-se:

-Iartă-mă, Paule, nu ştiu cum s-a întâmplat, o să strâng eu totul, să ştii…

-Lasă, haide să plecăm de aici!

-Bine!

Dar, când să plătesc pagubele făcute de roşcata mea frumoasă, o scap puţin din vedere. Odată aud în spatele meu: buuum! Când întorc capul, păpuşica mea nătântoală, era pe burtă, întinsă toată ca o plăcintă pe jos. Am crezut că înţepenesc! Alunecase pe gresie. Nu știu cum…Era udă. Rochia ei albă era acum maro, de ziceai că se căcase pe ea! M-au apucat furiile şi în gândul meu mi-am zis: „Asta va fi ultima întâlnire, femeia e tâmpită rău de tot!” Am plătit ce aveam de plătit şi am ieşit cu capul între umeri, urmărit de râsetele copiilor de cinci-şase ani şi, bineînţeles de Rebeca mea. Pe stradă i-am spus plin de nervi:

-Auzi, păpuşă, tu chiar eşti imbecilă sau te prefaci?

Am văzut atunci lacrimi în ochii ăia mari. Buza de jos începuse să-i tremure a plâns. Mi s-a făcut milă de ea:

-Hai, vino încoace, tolomaco!

În loc de răspuns ea a început să bâzâie ca sirena lui Roaită. Nu-i dădeai mai multe de cinci ani.

-Hăăăăă, hăăăă, aaaaahaaa!, urla ea cu patimă.

Am strâns-o la piept. Doamne, ce mai întâlnire! Nu ştiam cum s-o mai împac. Îmi părea rău că am jignit-o, nu sunt un bărbat rău. I-am cumpărat o îngheţată Top Gun şi s-a liniştit ca prin farmec. Bineînţeles că şi-a întins-o pe toată pe obraji, prin păr, pe piept, în urechi şi, la sfârşit, când mi-a dat o sărutare drăgăstoasă, m-a murdărit şi pe mine.

A trecut ceva timp de la prima noastră întâlnire şi chiar m-am îndrăgostit de ea. Ajungând s-o cunosc mai bine, mi-am dat seama că nu e chiar aşa de tâmpită precum pare, şi nici bleagă. Era inteligentă, cânta frumos, scria poezii, terminase facultatea de litere şi preda limba română la o şcoală generală. Nu mă întrebaţi ce făcea şi pe acolo!

Dar nu ştiu cum naiba reuşea de scăpa orice avea în mâini, cădea, îşi julea genunchii aproape săptămânal, aluneaca pe scări (Doamne, ce mi-a făcut într-o zi când coboram la metrou, la Unirii! A căzut de sus pe burtă şi până jos nu s-a oprit. O staţie întreagă a râs lumea de noi!), spărgea farfurii (acasă la ea nu mai era nici un serviciu întreg!), se opărea cu cafea, îşi băga singură degetele în ochi, îşi muşca limba sau vărsa pe ea orice băutură i se încredinţa. Mare belea, femeiuşca mea! Dar chinul cel mai mare era atunci când mergeam împreună la cumpărături. Dezastru! Se hlizeau prietenii mei, de se zguduiau pereţii, când le povesteam la serviciu a doua zi. Cu toate că, înainte de a intra în magazine îi făceam instructajul, (de genul: să nu atingi nimic, să fii atentă pe unde calci şi cu cine te intersectezi) Rebecuţa mea mă băga mereu în câte un bucluc.

Eram într-o zi la un magazin alimentar. Bucuros că nu se întâmplase nimic şi că Rebeca stătea lângă mine, o clipă am fost neatent. Destul ca iubitei mele să i se agaţe (Doamne, a câta oară?!) fusta de un raft cu conserve şi bulioane la borcan şi…nebunie!!! Zob s-au făcut toate. Femeia mea era un pericol public, am plătit de m-am uscat. Furios, iar am avut o discuţie mai dură cu ea când am ieşit în stradă:

-Băi, Rebeco! Tu eşti iresponsabilă? Ai 26 de ani, ce dracu’, nu mai eşti un copil de trei ani! M-am săturat să mă tot fac de rahat oriunde mă duc cu tine! Nu mai pot, am şi eu nervii mei!

Ea nu ştia să zică decât:

-Iartă-mă, Paul! Altădată am să fiu mai atentă!

Şi „altădată” se întâmpla la fel…Aşa au trecut doi ani. Trei, patru…Cu păţanii memorabile demne de scris într-o carte umoristică, cu subiect principal: Rebeca Dorneanu.

Altfel, sentimentele mele pentru ea erau dintre cele mai nobile. Şi ea mă iubea. Cred că neîndemânarea asta făcea parte din farmecul fiinţei ei. Era dulce foc când mergea pe stradă şi buf! Dispărea pe jos pentru că s-a împiedicat în singurul fier care ieşea din trotuar! Mă obişnuisem. Nu şi maică-mea, care avea oroare de vizitele noastre. Rebeca se chinuia să stea pe scaun cuminte, dar nu rezista mult. Orice ar fi făcut, până şi când îşi aprindea ţigara îşi dădea foc la jumătate de păr, la sprâncene şi la gene. Era o calamitate, dar o iubeam. Îmi deveniseră indispensabile prostiile ei. Mă întreba mama:

-Paulică, unde ai găsit-o, mamă? Asta îţi dă foc la casă! Tu ai intenţii serioase cu ea?

-Desigur! Vrem să ne căsătorim.

-Aoleu! Dumnezeule, ce ne facem?

Era îngrozită! Şi cred că avea şi de ce…

O altă dandana ni s-a întâmplat când una dintre firmele la care lucram a dat o recepţie pentru împlinirea a cinci ani de activitate. Colegii care au văzut-o pe Rebeca au rămas cu gurile căscate de aşa frumuseţe. Toţi îi dădeau târcoale. Eu, în gând, deja îmi imaginam ce-o să facă fetiţa mea. Nici n-a început bine bairamul, că Rebeca vărsase patru pahare pe cămăşile şi pantalonii colegilor mei, o călcase pe doamna Coca, secretara, pe o sanda (aceasta s-a rupt şi Coca a căzut în genunchi!). Apoi a inundat toaleta, uitând robinetul de la apa caldă deschis. Într-un cuvânt: a distrus totul. Benny Hill feminin, Mister Bean cu părul lung…

Altădată, alt pocinog! Mă sună. Plângea.

-Paule, vino repede să mă iei! Hăăă, hăăă, aaaa!

-Taci, naibii, din gură! Unde eşti?

-La depoul Bucureştii-Noi, haaaa, haaa!

– Ce faci acolo?

-Ăăăăă, hăăă, mi-am băgat degetul într-o gaură şi…şi…n-am mai putut să-l scot, şi hăăăă, hăăă…

-Ce gaură? Ce deget? Eşti dilie?

-Hăăă, hăăă, aaaa!

Nu m-am mai înţeles cu ea. M-am urcat rapid într-un taxi şi în vreo 20 de minute eram la depou. Lumea se strânsese deja, şoferi, controlori, mecanici auto. Rebecuţa mea era într-un troleibuz gol. Doi muncitori îmbrăcaţi în salopete se chinuiau să tăie o bară cu aparatul de sudură. Ce se întâmplase? Rebeca se urcase în troleibuz cu scopul de a ajunge la părinţii ei, care stau pe undeva pe la Gara de Nord. N-a mai ajuns pentru că, jucându-se cu degetul mare de la mâna dreaptă, vârându-l şi tot băgându-l într-o găurică ce era făcută exact pe bara de susţinere de la coborârea din spate, i-a rămas acolo înţepenit! Nu l-a mai putut scoate sub nici un chip. Degetul se umflase şi începuse să o doară. Călătorii o înghesuiau. Trebuiau să coboare şi ea le stătea în drum. A început să ţipe şi să plângă, rugându-l pe şofer să facă ceva. Acesta s-a dat jos de la volan şi a încercat să-i scoată degetul, dar nimic. Ba chiar un țigan s-a oferit s-o ajute:

-Lasă, donşoară, că ţi-l scot io!

Şi a început să-i lingă partea care a rămas afară, zicând că aşa va aluneca mai uşor. N-a reuşit nici el. Astfel, Rebeca a ajuns la depou, ţintuită ca o tâmpită de bara de susţinere. Ba mai făcea și pipi pe ea! Când am ajuns eu, deja i se învineţise palma. Nu era de glumă! Bara se încinsese puternic de la aparatul de sudură şi Rebeca urla sfâşâietor. Într-un târziu, muncitorii au reuşit să taie bara şi să-i descarcereze deștul. Era vineţiu, umflat dar întreg! Of! La sfârşit le-a mulţumit salvatorilor. Aceştia, supăraţi că rămăseseră peste program, au luat-o la rost:

-Mai bine ţi-l băgai în cur, cucoană, că nu era atâta deranj! Am stricat şi bara de susţinere. Ar trebui să plăteşti toată munca asta…

Știiiu, nu vreți să mă credeți! Nici mie nu mi-a venit!!!

Am plecat furios şi plin de nervi. Îmi venea să o iau la palme, dar mi-a trecut repede când am văzut-o aşa de neajutorată, sugându-şi degetul umflat. Am iertat-o şi de data asta…

Anul trecut am pățit o mare nenorocire: a murit mama, a făcut un AVC și, într-o săptămână, s-a prăpădit. Doamne, până și în situațiile astea, Rebeca m-a făcut să mă urc pe pereți de nervi!

Să vă povestesc: în primul rând, am pus-o să aibă grijă de colivă și să o orneze ea. Ce credeți că a făcut, nebuna? În loc să formeze o cruce din bombonele pe mijlocul colivei, ea a desenat, e drept foarte frumos, 3 floricele, pisici și două coțofene!, pe motiv că maică-mea iubea animalele!

-O să mă bagi și pe mine-n mormânt, nefericito!, i-am zis și m-am chinuit să repar cât de cât lucrarea artistică.

Ajungem și în capela mortuară de la Sfânta Vineri, eu cu ochii pe dilie să nu dărâme, dracului ceva!, tata plângând lângă mama. Deodată o văd că se apropie de sicriu și pune mâinile pe marginea lui. E în ordine, mi-a zis ea din priviri. Am lăsat-o nițel și…am început să mă gândesc la biata mama. Vreo 12 secunde…atât, că după aia simt miros de ars. Sfinte Sisoie! Blana Rebecăi, de la mânecile paltonului (era iarnă) luase foc. Se apropiase prea mult de lumânări. Domnule, tâmpită femeie!!! Am stins-o cu vin, că…o înmormântam și pe ea, lângă mămica!

A mai trecut un timp de atunci și părea că s-a mai liniștit. Dar curând, altă tâmpenie avea să facă. Într-o zi, ne duceam la cei care urmau să ne fie naşi de cununie. Stăteau pe undeva pe la Piaţa Unirii şi de la Eroilor ne-am urcat în autobuzul 104. Aglomeraţie, căldură, praf.

Eu şi cu Rebeca mea, cuminţică, frumoasă foc, gătită prună, stăteam pe scaunele din spatele maşinii, care sunt de obicei amplasate mai sus decât celelalte. Toate bune, până când şoferul pune o frână puternică. Iubita mea, care bineînţeles că nu se ţinea de nicăieri, zboară peste capetele călătorilor, care stăteau pe scaunele din faţa noastră. Se loveşte cu drăgălaşul ei căpşor în bara pe care era compostorul de bilete, apoi alunecă în jos, între cei doi călători stupefiaţi. Ăștia nu înţelegeau ce s-a întâmplat. Fusta Rebecăi se ridicase, şi ea rămăsese înfiptă, la propriu, cu capul într-o paporniţă. Picioarele bălăbăneau aiurea. Râdeau românii din jur, să crape!!! Nu mai puteau! Aveau spectacol gratuit. Eu mă chinuiam s-o ridic, ea dădea din mâini şi ţipa că şi-a prins lănțișorul în nu ştiu ce. Cetăţenii de pe scaune şi ei erau nemulţumiţi. 

Când am coborât, Rebeca avea o buză spartă, fruntea zdrelită şi coatele pline de sânge. Aşa ne-am prezentat la viitorii naşi, care au cam strâmbat din nas la vederea miresei. Altfel, Rebeca arăta extraordinar de bine când nu era jupuită la genunchi sau când nu avea capul spart!

Am hotărât să ne cununăm în octombrie, la anul. Ce e drept, mi-e cam teamă să nu-mi facă vreun pocinog. Dar cum, de ce ţi-e frică nu scapi, mă aştept la orice. Să-şi dea singură foc la rochia de mireasă, să piardă verigheta, să rupă lumânările, să dărâme ceva, să cadă cât e de lungă prin biserică sau, ferească Dumnezeu, să o apuce pipi (e meseriaşă la capitolul ăsta!) tocmai când va cânta preotul…Mă rog în fiecare zi de ea să fie atentă pe unde calcă ( până la nuntă nu mai e mult, şi, o rană pe frunte sau la buză s-ar vedea urât, vor zice invitaţii că eu am bătut-o!) îi fac instructajul, o pun să repete mersul, am măsurat câţi paşi sunt de la intarea în biserică şi până la altar…Dar acum, stau şi mă întreb. Am multe dubii. Ce mă fac, dacă nici nunta nu iese cum trebuie?!

– See more at: http://edituramateescu.ro/2011/12/tembela-pana-la-moarte/#sthash.nCGyVF5i.dpuf

Florenta Popa

Comedy Editor.